Iubita lui vorbeste tot ce vede

M-am dezamorasat prea repede, a nins prea repede, drumurile se scurteaza, hainele intra la apa. Fiu’meu trece cu iubita lui prin living prea repede, o tine de mana, aproape o taraste in dormitorul lui (acum este al lor), ma gandesc ca o baga acolo si mananca din ea cate o bucata, o degusta. Iar ea se lasa. E un copil bun.
Ma gandesc, intre timp, la memoria colectiva a omenirii, la subconstientul nostru colectiv, un fel de masinarie care, intr-un fel sau altul ne-a plasat tot in jungla, atat timp cat carnea noastra este comestibila, buna de hranit fiarele. Sau suntem niste fiinte secundare de care planeta asta va trebui sa se curete, la un moment dat.
Iubita lui vorbeste la telefon. Vara’mea imi zice fata asta vorbeste cu ochii. Vorbeste tare, cantat, nu are nimic de ascuns, are o problema cu o gazda sau asa ceva, iar un examen nu este luat daca are o nota mai mica de 8. E un copil bun.
Astazi am fost trist toata dimineata, m-am speriat tare ca o iau de la capat, asteptam sa nu-mi mai placa nici macar sa fumez si, la un moment dat, chiar nu mi-a mai placut.
Ancai nu i-a placut cand i-am scris ca renuntarea seamana mereu a zen, am murit de ciuda ca am suparat-o, mai ales ca ea vegheaza cumva ca sa-mi fie bine iarna asta.
Apoi, mi-am adus aminte de dementa si bolile copilariei, de sindromul din fiecare, a inceput sa ninga ceva mai moale, fulgii erau pufosi, i-am vazut si nu m-am mai gandit la moarte.
Imi place cum vorbeste iubita fiului meu. El zice “Asa e ea, vorbeste tot ce vede” si-mi face cu ochiul intr-un fel care ar trebui sa-mi spuna ca poate manca din ea de cate ori va pofti pana ea o sa mai creasca. Dar e un copil bun si imi place ca sta prin casa. A inceput sa arunce parul strans in gratarul de la scurgerea cazii, mai spala cate o farfurie mai unsuroasa de care nu se apropie nimeni altcineva si, mai ales, mi-a spus ca intentioneaza sa curete de praf scheletele de prin dulapuri.