In doliu pentru Teo Trandafir – Faust Revival

“Dear friend, all theory is gray, And green the golden tree of life.”
Mephistopheles

canadian levitra

viagra cheap free shipping

 
Nu a fost dragoste la prima vedere. As fi magar sa imi arog macar o boare de vant din vreun uragan afectiv. Am iubit-o in timp, incet, calcand apasat pe cararile fauviste ale Antenei si PROTVului. Un timp am uitat-o si alt timp mi-am amintit-o zambind si ciripind. I-am acordat o medalie de vasc jumatate uscat si o coroana din rotite de ceas vechi si bile de sticla colorate. Nu mai tin minte daca imi sugeam degetul cand o urmaream transformandu-se, ca un personaj reusit de scenariu, dar stiu sigur ca ne bucuram impreuna pentru fiecare kilogram in minus al ei si pentru fiecare minut fara plictis al meu.

Teo Trandafir nu a fost subiectul orgasmului meu sexual si a fost, deseori, motivul orgasmului meu intelectual. Ma fericeau sinapsele ei electrice si prezenta de spirit. Niciodata nu am vazut-o atat de incurcata ca ieri. Am avut o strangere de inima in momentul in care au inceput sa i se rostogoleasca dintre buze punctele de suspensie. Fireste ca o cunoastea pe Liliana Minca, “dar numai personal”.

Teo Trandafir a intrat in moarte clinica, eu am intrat in doliu. Nu stiu daca am rabdare sa o astept in aura luminitei de la capatul tunelului. Nu stiu daca  Mircea va avea. Sunt convins ca si eu si el ne-am fi gandit o vreme indelungata daca sa-i donam un rinichi, in caz ca ea ar fi avut nevoie.

Nu trebuia sa spuna ca e candidata PDL-ului la Camera Deputatilor în Colegiul 19, pentru ca iubeste copiii prea mult. E mult prea faustian.

Iubita lui vorbeste tot ce vede

M-am dezamorasat prea repede, a nins prea repede, drumurile se scurteaza, hainele intra la apa. Fiu’meu trece cu iubita lui prin living prea repede, o tine de mana, aproape o taraste in dormitorul lui (acum este al lor), ma gandesc ca o baga acolo si mananca din ea cate o bucata, o degusta. Iar ea se lasa. E un copil bun.
Ma gandesc, intre timp, la memoria colectiva a omenirii, la subconstientul nostru colectiv, un fel de masinarie care, intr-un fel sau altul ne-a plasat tot in jungla, atat timp cat carnea noastra este comestibila, buna de hranit fiarele. Sau suntem niste fiinte secundare de care planeta asta va trebui sa se curete, la un moment dat.
Iubita lui vorbeste la telefon. Vara’mea imi zice fata asta vorbeste cu ochii. Vorbeste tare, cantat, nu are nimic de ascuns, are o problema cu o gazda sau asa ceva, iar un examen nu este luat daca are o nota mai mica de 8. E un copil bun.
Astazi am fost trist toata dimineata, m-am speriat tare ca o iau de la capat, asteptam sa nu-mi mai placa nici macar sa fumez si, la un moment dat, chiar nu mi-a mai placut.
Ancai nu i-a placut cand i-am scris ca renuntarea seamana mereu a zen, am murit de ciuda ca am suparat-o, mai ales ca ea vegheaza cumva ca sa-mi fie bine iarna asta.
Apoi, mi-am adus aminte de dementa si bolile copilariei, de sindromul din fiecare, a inceput sa ninga ceva mai moale, fulgii erau pufosi, i-am vazut si nu m-am mai gandit la moarte.
Imi place cum vorbeste iubita fiului meu. El zice “Asa e ea, vorbeste tot ce vede” si-mi face cu ochiul intr-un fel care ar trebui sa-mi spuna ca poate manca din ea de cate ori va pofti pana ea o sa mai creasca. Dar e un copil bun si imi place ca sta prin casa. A inceput sa arunce parul strans in gratarul de la scurgerea cazii, mai spala cate o farfurie mai unsuroasa de care nu se apropie nimeni altcineva si, mai ales, mi-a spus ca intentioneaza sa curete de praf scheletele de prin dulapuri.