Celula calugarita, planeta clipa

Ma cheama, ma cere, ma doreste, ma uraste. Cu siguranta ma uraste. Asa cum urasti un nou rid, vergeturile sau firele de par alb. Ura adanca si definitiva pentru tot ce pare irecuperabil. Tu si cu mine ne privim prin aceeasi oglida cu doua fete. Ridici mana dreapta, o ridic pe stanga, te strambi, zambesc, plangi, rad. Oglinda se chirceste de durere sau de mare fericire la fiecare ridicare a buzei de sus, la fiecare deschidere a pleoapelor noastre. Trecem prin ea ingemanati ca prin propria noastra holograma. M-as bucura sa intelegi ce scriu aici. Te-ar ajuta sa scoti din dulap salul verde de matase si sa acoperi partea ta de oglinda. Din stratul de argint poti modela o pereche de catuse pe care sa le tii mereu in sertarul de la noptiera, alaturi de vibrator si crema de noapte. Sa le tii acolo si sa le privesti uneori si, apoi, sa cercetezi incheieturile mainilor, curate si netede, fara urme, fara vanatai, fara cicatrici. Apoi, sa privesti iar catusele si sa razi. Sa te bucuri ca nu te mai supara ca nu le mai poti folosi. Daca intelegi ce scriu eu aici… Mai trebuie sa stii ca mereu la masa numarul 13 nu inseamna ‘’mereu’’. Inseamna o permanenta relativa a tesuturilor. ‘’Mereu’’ inseamna atat cat ne mai suporta celula inlauntrul ei. Ea ne scuipa, ne omoara dupa ce ne-a futut. Noi o reproducem si ea ne omoara. Celula calugarita, sa o ia dracu’. Dreptate e asta ?! Asa ca fiecare clipa e permanenta si definitiva, o planeta cu nucleu propriu, cu oceane si biosfera. Big-Bang si clipele se nasc puzderie, ding-dong si incepe un alt act. Alta piesa, alti actori, acelasi regizor. Esti un actor, sunt un actor, e o actrita. Nici macar intr-un triunghi erotic. Dispusi in linie dreapta, doar foarte putin curbata, atat cat eu sa te pot vedea din profil de cate ori imi doresc. Stiu ca ma chemi, ma ceri, ma doresti, ma urasti. Urasti un actor de la masa numarul 14 care priveste marea. Uite ! sa zicem ca esti pe plaja, pana sa-ti atinga valul talpile si o privesti, privesti marea, zic. Cativa centimentri va despart. Te intorci si privesti marea care e acum in spatele tau. Zeci de kilometri intre tine si ea. Nu intelegi ? Nu intelegi unde a fost eroarea, daca a fost vreuna si daca ea poate fi reparata. Nu intelegi ca perfectiunea este doar un concept, ca noi-insine suntem proiectati eronat. Dar, mai ales, nu intelegi ca aici nu exista invingator si invins. Exista doar fericit si nefericit. E mai bine acum ?! Stiu ca nu e. Stiu cum e sa nu fie mai bine. Hai sa ramana secretul nostru, mai ales ca azi am aflat un alt mare secret. Si anume, ca, la ora actuala, problemele din Bucuresti sunt traficu’. Atata amar de ani am trait fara sa ma lumineze cineva asa de minunat cum o face Vanghelie. Ai zambit ?! Spune-mi… Vreau sa zambesti. Stii, doar soarta supernovelor. Celulele mor.

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

*

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>