http://www.youtube.com/watch?v=cK_rweCcO1A

„draga mea, tu nu poti fi un rival. poti fi, eventual, iubita mea. esti desteapta. asta e important. ne putem juca atat cat doresti de-a razboaiele, dar o vom face pe aceasta tabla de sah. te astept sa alegi: timpul si armele! locul l-am ales eu. aici!
…si nu te mai zbate asa. te iau cu tot cu pessoa, mont blanc, lucifer, tarantino si zidul chinezesc si te inghit.
sarut mana, M”

iar raspunsul meu este:

„Ah, da! Apari! Uleiul foilor de dafin unge tampla osandita la Cunoastere! Ah, iveste pe malul nostru ilustratiunea-ti, Tu, tribun al paraplegiei putintelor noastre, decanteaza-ne infirmitatile si izgoneste-ne din ignorabimus! inghite-ne !!!!
…ecourile afrodisiace ale tribunelor apropie clocotirea homerica de sine. certitudio certitudinis! Paroxismul trepidat doar prin neodihna perversa a aclamatorilor.

Ai ales locul. Cavalereste! Tu sus, excitat letal de veninul suierat prin beregade flamande de absolut, eu, toreadorul din arena, care trebuie sa fixeze privirea taurului. O ultima trecere printre cioturi de serpi, in galopul absolutului a priori, al absolut nimicului a posteriori…

Ai fi avut-o ca pe un glas. Singurul care dadea cu pietre. Dar ai clipit in clipita in care rosul reflectat pe retina taurului ti s-ar fi intors pe cortex. Ai avut o carenta de fier si ti-ai infipt coltii pe langa halca de suflet.

Inghiti prea…Tot! Nu te-ai temut ca-ti ramane zidul chinezesc in gat si “ai scuipat-o afara din greseala”, ca doar trebuia sa-ti eliberezi caile aeriene!

Uite, tu ai ales locul. Eu am armele si timpul. Prea bine !

Arma mea e aceeasi dintotdeauna : visul ! Visul ca o smulg acum din caruselul halucinogen al senzatiilor prezervate in formol. Dupa care “nu ma mai zbat asa”! O prind de mana si o duc departe, atat de departe de baobabul in care ai crescut pana dincolo de cer. Eu nu-i promit decat s-o dau in leagan si sa-i pazesc nisipul ud din castel de pasii vreunui dinozaur care, cine stie, poate reaparea! A! Si inca ceva: ii promit sa-i arat in fiecare dimineata cum soarele isi misca delicat falusul de la stanga la dreapta. Si apoi cum se masturbeaza la nadir. Atat…

Nu-ti voi lua tot din ea! Iti las colectia de solzi din acvarii si fluturii tintuiti in gamaliile mortii pe peretele insectarului vagin! Iti iau insa Uterul ei in care voi incolti iarba cruda tocmai buna pentru arena in care ea va fi taurul, iar eu toreadorul!

Am scos arma pe masa, mai ramane de stabilit timpul. Timpul? Vom continua duelul intr-o alta reprezentare, intr-o viata in care eu ma voi reincarna tot toreador, iar tu te vei reincarna andaa…

Pana atunci, ma grabesc, trebuie sa fug, sa fug…dupa ea

RIVALUL”

Pot sa ma rostogolesc cu Destinul lui Sorescu pe tabla lui de sah. „Sa capturez” nebunul negru al destinului lui cu calul alb la d5, producand chiar in centrul tablei de sah cataclismul care ar spulbera si ar arunca intr-un vartej al neantului toti pionii intamplatori…

Am scos „ce trebuie” ca sa fie „cum trebuie”?

„Cum trebuie”???? Exista cineva care stie „cum trebuie”??? Eu nu vreau sa-L cunosc! Eu nu stiu ce inseamna „cum trebuie” si nici nu vreau sa aflu! Nu vreau sa aflu „cum si cat trebuie”. Vreau doar sa MA aflu, sa presimt subtil, de fiecare data, apropierea lui „cum si cat trebuie” si sa le imping intotdeuna mai incolo si din nou mai incolo…si mai incolo… Sa ma decriptez luciferic si nu paradisiac !
Cum „sa scoti”? Ce „sa chiuretezi”? Cum ai putea-o face? Cine-ar putea-o face? Dumnezeu? Sorescu a putut-o face?

Nu-mi provoca inteligenta! S-ar putea ca masturbarile mele mentale sa-ti cuminteasca setea metafizica!

Ai ramane perplex in fata tablei mele de sah! N-ai putea-o suporta! O tabla pe care partidele se succed cu sufletul la gura, protagonistul fiind doar un nebun. Nebunul negru care „trebuie” si nu „cum trebuie”. Care „trebuie” intr-un simultan cu toate proiectiile lui Pessoa. Un nebun intr-o criza de timp launtric si intr-un delirium tremens in toate orgiile de pe tabla de sah. De ce oare nebunul de pe tabla mea este considerat nebun? Pentru ca paseste pe diagonala si nu-si calca-n picioare propriile-i reprezentari? Sau pentru ca se descurca din ce in mai bine spre sfarsitul partidei, pe masura ce tabla devine din ce in ce mai goala?
Pesemne de aceea se lasa regina capturata mai cu seama de nebuni? Regina muta si vulnerabila. Regele nu exista. E prea intelept s-o protejeze!
Nebunul ii da mat regelui pentru ca la ultima mutare a putut fi bufon!

Ai accepta un duel? Nu voi fi greu de infrant. Praful de pusca din gloantele mele s-a spulberat in timpul tuturor duelurilor mele interioare, iar fricile si neputintele ma tin legat fedeles de mine insumi.

Dar tot mai am o arma secreta…asa ca s-ar putea s-o cuceresc. Da! pe ea,…pe andaa

Crezi ca-mi vei putea „scoate” arma din arsenal? Am sa iti dau si un indiciu: ce crezi, cavalerii alapteaza?

RIVALUL

A

Sah

(Marin Sorescu)

Eu mut o zi alba,
El muta o zi neagra.
Eu inaintez un vis,
El mi-l ia la razboi.
El imi ataca plamanii,
Eu ma gandesc un an la spital,
Fac o combinatie stralucita
Si-i castig o zi neagra.
El muta o nenorocire
Si ma ameninta cu cancerul
(Care merge deocamdata in forma de cruce)
Dar eu ii pun in fata o carte
Si-l silesc sa se retraga.
Ii mai castig cateva piese,
Dar,uite,jumatate din viata mea
E scoasa pe margine.
- O sa-ti dau sah si-ti pierzi optimismul,
Imi spune el.
- Nu-i nimic, glumesc eu,
Fac rocada sentimentelor.
In spatele meu sotia, copiii,
Soarele, luna si ceilalti chibiti
Tremura pentru orice miscare a mea.

Eu imi aprind o tigara
Si continui partida.

——————-
multumesc pentru poem

Fara intentii intruzive, incerc sa abuzez cavalereste de un spatiu din spatiul tau, pentru a-ti dedica aceasta traducere a poemului “Tabaquería” – Fernando Pessoa –

“Eu nu sunt nimic.
Niciodată nu voi fi nimic.
Nu pot vrea să fiu nimic.
Asta fiind spus, port în mine
toate visele lumii.
Ferestre ale camerei mele,
ale camerei mele în furnicarul uman anonim
(şi de l-ar şti cineva, ce folos?),
unul printre atîtea milioane,
voi daţi spre-o stradă tainică
într-un continuu du-te – vino,
spre-o stradă inaccesibilă tuturor gîndurilor,
reală, imposibil de reală,
evidentă, incognoscibil de evidentă,
cu misterul ei
ascuns sub pietre şi fiinţe,
cu moartea punînd igrasie pe ziduri
şi-ncărunţindu-i pe oameni,
cu Destinul diriguitor a toate şi tot
pe drumul nimicului.

Sunt astăzi învins, ca şi cum aş şti adevărul.
Lucid, ca şi cum m-aş afla în ceasul morţii,
şi nemaiavînd altă fraternitate cu lucrurile,
decît un adio,
în timp ce casa şi partea asta a străzii
se prefac într-un şir de vagoane, un tren,
semnalul de plecare sunînd în capul meu -
o zdruncinare a nervilor,
un scîrţîit al oaselor mele urnindu-se din loc.
Sunt perplex
ca unul care-a reflectat, găsit apoi uitat.
Mă împart între loialitatea pe care-o datorez
tutungeriei din faţă,
ca ceva real dinafară,
şi senzaţia că totul e vis,
ca ceva real dinăuntru.
Am ratat totul.
Cum n-am avut ţel,
poate ca totul nu era nimic
şi învăţătura primită e vană.
Am ieşit pe fereastra din spatele casei,
am fugit pe cîmp, făcîndu-mi alte planuri.
Dar n-am întîlnit decît ierburi şi copaci,
iar oamenii, cîţi mai erau, semănau cu restul lumii.

Plec de la geam, mă aşez pe un scaun.
La ce să mă gîndesc?
Ce ştiu eu ce-o să fiu cînd nu ştiu cine sunt?
Sunt ceea ce cred?
Dar eu mă cred asta şi asta!
Şi-atîţia alţii au aceleaşi convingeri!
Un geniu? În clipa de faţă
o sută de mii de creiere
se cred genii, ca mine,
dar istoria nu va recunoaşte, poate,
pe nici unul.
Gunoi, iată ce va rămîne
din toate cuceririle viitoare!
Nu, nu cred în mine…
În cîte mansarde şi nemansarde ale lumii
nebuni se cred genii?
Cîte aspiraţii înalte, nobile, lucide
şi realizabile, cine ştie,
nu vor vedea niciodată lumina soarelui adevărat,
şi nu vor găsi ureche să le-asculte.
Lumea aparţine
cuceritorilor, iar nu visătorilor,
chiar dac-ar fi drept să le-aparţină.
Eu am visat mai mult decît Napoleon n-a visat,
am strîns la pieptul meu ipotetic
mai multă omenire decît Hristos,
am conceput în secret filozofii
la care nici un Kant nu s-a gîndit.
Dar voi rămîne
pentru totdeauna, poate, individul de la mansardă,
deşi nu locuiesc acolo,
voi fi întotdeauna cel care nu pentru asta s-a născut,
voi fi întotdeauna cel care posedă bunuri,
voi fi întotdeauna cel care aşteaptă
să i se deschidă uşa în faţa unui perete fără uşă,
cel care.cîntă romanţa infinitului
în curtea găinilor,
şi-aude vocea lui Dumnezeu într-un puţ astupat.
Să cred în mine? Nu, în nimic.
Să-şi reverse natura
peste capul meu ardent
soarele ei, ploaia,
vîntul ce-mi răsfiră părul…
În rest fie ce-o fi
sau nimic.

Sclavi cardiaci ai stelelor,
am cucerit lumea
înainte de-a ne ridica din pat,
dar ne trezim şi iat-o întunecată,
ne sculăm şi uite că-i străină,
ieşim din casă şi vedem pămîntul întreg,
sistemul solar,
Calea Lactee şi spaţiul Indefinibil.
(Mănîncă ciocolată, fetiţă
mănîncă ciocolată!
Nu există altă metafizică în lume decît ciocolata,
şi toate religiile nu ne învaţă mai mult
decît cofetăria.
Mănîncă, fetiţă murdară, mănîncă!
De-aş putea şi eu mînca ciocolată
cu aceeaşi naturaleţe ca tine!
Aici cad pe gînduri,
mototolesc foaia de-argint
care-i, de fapt, de aramă,
o arunc la gunoi unde mi-am aruncat şi viaţa.
Rămîne numai amărăciunea neîmplinirii,
caligrafia rapidă a acestor versuri,
inscripţie şubredă spre Imposibil.
Am pentru mine un dispreţ fără lacrimi, nobil,
cu un gest amplu îmi lepăd veşmîntul slinos,
îl arunc în vîltoarea lucrurilor, fără chitanţă,
şi rămîn acasă în toată goliciunea.

Tu, care consolezi,
care nu exişti şi prin asta consolezi,
zeiţă greacă, statuie însufleţită,
patriciană romană, nobilă şi nefastă,
sau tu, prinţesă a trubadurilor, amabilă şi prefăcută,
o, tu marchiză din secolul al optsprezecelea,
prea decoltată şi îndepărtată,
o, metresă celebră din timpul părinţilor noştri,
sau nu ştiu ce modern,
greu de imaginat,
voi toate, tu, oricare-ai fi,
dacă poţi inspira, inspiră-mă!
Căci inima mea e o vadră golită.
Precum cei ce invocă duhuri,
mă invoc pe mine însumi
şi nu mă găsesc.

Vin iar la fereastră
şi văd strada cu o absolută claritate,
văd magazinele, trotuarul,
maşinile ce trec,
văd fiinţe vii, îmbrăcate, încrucişîndu-se,
văd cîinii care există şi ei,
şi toate astea mă apasă
ca o sentinţă de deportare,
şi totul mi se pare atît de străin.)
Am trăit, studiat, iubit, avut credinţă,
şi azi nu-i cerşetor pe care să nu-l invidiez
pentru simpul fapt că el nu este eu.
Mă uit la zdrenţele fiecăruia,
la rănile şi la minciunile lor,
şi mă gîndesc: poate că de fapt n-ai trăit,
n-ai studiat, n-ai iubit, n-ai avut credinţă
(realitatea poate exista şi fără a face nimic
din toate astea),
poate c-ai fost numai o şopîrlă
căreia i s-a tăiat coada,
poate că eşti o coadă de şopîrlă
care, tăiată, se agită încă.
Am făcut din mine ce n-am ştiut face
şi ce-aş fi putut face, n-am făcut.
Mi-am pus un domino greşit,
m-au luat drept ceea ce nu sunt,
iar eu n-am dezmiţit
şi iată-mă pierdut.
Cînd am vrut s-arunc masca,
era lipită de chip.
Cînd am aruncat-o şi m-am uitat în oglindă,
eram deja bătrîn.
Beat fiind, nu-mi puteam pune la loc
masca pe care n-am fost aruncat-o.
Am dormit în vestiar
ca un cîine tolerat de direcţiune
pentru că-i inofensiv,
şi vă povestesc acum istoria de faţă
ca să vă demonstrez că-s sublim.

Esenţa muzicală a versurilor mele inutile
îmi va permite să mă descopăr
ca pe-un lucru de mine creat,
şi nu voi rămîne veşnic
în faţa tutungeriei din faţă,
călcînd în picioare conştiinţa de a exista,
ca pe-un covor în care se împiedică un beţiv,
sau ca pe-o rogojină furată de ţigani
şi care nu face doi bani.
Dar patronul tutungeriei
a ieşit la uşă, stă în uşă.
Îl privesc cu capul pe jumătate întors
şi-n suflet cu durerea de-a mă şti neînţeles.
El va muri şi eu voi muri.
El va lăsa firma, eu voi lăsa versuri.
La un moment dat va muri firma şi versurile.
Apoi va muri strada unde se află firma
şi limba în care au fost scrise versurile,
va muri apoi planeta rotitoare
unde se află toate acestea.
Şi pe alţi sateliţi, din alte galaxii,
ceva asemănător cu oamenii
va continua să scrie un fel de versuri
şi să locuiască în nişte tutungerii,
în spatele unor firme -
întotdeauna un lucru în faţa altuia,
întotdeauna un lucru la fel de inutil ca altul,
întotdeauna imposibilul la fel de stupid ca realitatea,
întotdeauna misterul adîncurilor la fel de adevărat
ca somnul misterului de suprafaţă,
una ori alta, întotdeauna,
sau nici una nici alta.
Dar cineva
a intrat în tutungerie
(să cumpere tutun?)
şi realitatea plauzibilă s-a abătut asupra mea.
Mă ridic pe jumătate, energic,
convins, uman,
şi mă duc să scriu aceste versuri
unde exprim exact contariul.
Îmi aprind o ţigară şi savurez în ea
o eliberare de toate gîndurile.
Urmăresc fumul ca pe-un itinerar,
gust, într-un moment sensibil şi competent,
eliberarea de toate speculaţiile,
conştient că metafizica nu-i decît simptoma unei boli.
Apoi mă întind pe spătar şi continui să fumez -
voi fuma atîta timp cît îmi va permite soarta.
(Dacă m-aş fi însurat cu fiica spălătoresei,
poate c-aş fi fost fericit.)
Aici mă ridic de pe scaun, mă duc la fereastră.
Omul a ieşit din tutungerie
(punînd restul în buzunarul pantalonilor?)
Ah, îl cunosc: e Esteves fără metafizică.
(Patronul tutungeriei apare la uşă.)
Ca purtat de-o inspiraţie divină,
Esteves s-a întors şi m-a văzut.
Mi-a făcut semn din mînă iar eu i-am strigat:
Salut, Esteves!
Şi Universul s-a recompus pentru mine
fără idealuri şi fără speranţă,
şi patronul tutungeriei a zîmbit.”

andaa+/-adaam=andaa, ai perfecta dreptate. cavalerii nu au murit si ea stie. dar ai dreptate, oricum. imi placi. scrie-mi.

…deloc paradoxal, dialogul cu un cadavru parcurge etapele fascinatiei, excitatiei, extenuarii, inutilatii, plictisului.

Andaa este VIE, tu esti MORT. O fiinta vie poate deveni « o oferta de destin » pentru un mort neingropat, dar inca respirand din cavou. Viceversa insa…

”Andaa, te rog sa nu mai bei, iubito. Ma vei pierde irecuperabil si vei plange ca o proasta.”
Dar oare…ce-ar avea Andaa de pierdut?
Iti imaginezi ca i-ai fi palpat vreodata bovarismul exact in subtilul punct (G!) al congruentei dintre Don Quijote si Don Juan?

Crezi ca i-ai fi putut servi intr-o buna dimineata, la micul dejun, un pahar cu ambrozie?

Asa…, inundata de lichide de diverse densitati, decapsuland din memoria olfactiva esente pestilentiale, bantuindu-si sinele ca un strigoi, facand dragoste cu nalucile in pozitia „a la recherche du temps perdu” , Andaa cunoaste limita, altfel n-ar putea-o depasi ca o deposedata de ea insasi.

Isi ridica singura batista parfumata dintre broaste si poate sa si-o inspire adanc sperand ca esentele tari au imbibat-o, ca parfumul este unul persistent…

Candva, s-a ridicat singura de sub masa cavalerilor mesei rotunde…desigur, s-a ridicat cu masa-n cap, era prea beata, dar s-a ridicat ! SI E VIE !

E mahmura de alcool, dar si de viata traita luminescent. Da, Andaa cunoaste definitia: REALITATEA ESTE CEEA CE TI SE OPUNE.

Cavalerii au murit si ea stie asta!